Implicarea unor factori emoționali specifici în apariția cancerului la sân a fost observată încă din antichitate. Galenus ( sec al II-lea d.H. ) arăta că femeile la care predomina umoarea melancolică prezentau un risc mai mare de a face cancer mamar decât cele la care predomina umoarea sanguină.La fel ca si Hipocrate, Galenus încadra oamenii în patru tipologii temperamentale, pornind de la cele patru umori prezente în trupul omenesc: sângele care se află la baza temperamentului sanguin, limfa care se află la baza temperamentului flegmatic, bila galbenă care se află la baza temperamentului coleric și bila neagră care se află la baza temperamentului melancolic.El considera că amestecul potrivit, temperat ( de unde și termenul de temperament ) al acestor substanțe umorale duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la un temperament perfect, în timp ce excesul uneia dintre umori produce temperamente imperfecte și bolile asociate lor. Această viziune este o adaptare și o redenumire a tipurilor constituționale descrise în străvechiul sistem medical tradițional indian Ayurveda cu 3.000 de ani înainte de Hipocrate și Galenus. Temperamentul melancolic este cel care corespunde tipului constituțional în care predomină vata dosha, temperamentul sanguin sau sangvinic se referă la tipologia în care predomină constituțional sângele, numită în Ayurveda rakta dhatu și descrisă de către Sushruta în lucrarea fundamentală Sushruta Samhita.

Obișnuința de a reprima emoțiile nefaste ce este învățată încă din copilărie conduce la cancer.

Legătura între anumiți factori emoționali și cancerul de sân a fost confirmată și în timpurile noastre. Un studiu important în această direcție este cel publicat în anul 1982 de o echipă condusă de Michael Wirshing în revista Journal of Pshychosomatic Research ( Jurnalul de studii psihosomatice ) cu titlul Psychological identification of breast cancer patients before biopsy ( Identificarea tipologiei psihologice a pacientelor cu cancer mamar înainte de realizarea biopsiei). Clinica Psihosomatică a Universității din Heidelberg, Germania a realizat cercetări similare. Au fost intervievate 56 de femei înainte de realizarea biopsiei, pentru a stabili dacă au sau nu cancer de sân. Interviurile durau între 30 și 50 de minute și au fost înregistrate.Echipa a reușit să prezică diagnosticul corect privind cancerul de sân înainte de realizarea biopsiei, ținând cont de următoarele 8 caracteristici cheie:

• Atitudinea inaccesibilă sau sentimentul de a fi copleșit pe parcursul interviului.
• Reprimarea emoțiilor însoțită de izbucniri neașteptate.
• Raționalizare
• Afișarea unei lipse a anxietății sau anxietate scăzută față de operație.
• Optimism fals și demonstrativitate.
• Supra-autonomie și auto-suficiență, care arată dificultăți în a cere sau a accepta ajutorul.
• Comportament excesiv de altruist, pseudo auto-sacrificiu.
• Evitarea conflictelor.

  În general vorbind, indiferent de tipul de cancer, s-a constat faptul că un rol important în formarea personalității predispuse la cancer îl au ceea ce putem numi figurile parentale. Nu i-am numit părinți, pentru că nu este obligatorie să fie părinții naturali, ci pot fi și părinții adoptivi, persoanele care se ocupă de creșterea și educația copilului, bunicii, unchii sau mătușele, prietenii de familie, profesorii sau orice alta persoană în care copilul investește foarte mult emoțional. Persoanele bolnave de cancer au avut sau au figuri parentale reci, indiferente, conformiste , care inhibă exprimările spontane ale emoțiilor copilului.

Multe studii contemporane subliniază și rolul stării depresive resimțite în urma separării de o persoană importantă sau al pierderii unui scop semnificativ. Această stare depresivă se manifestă cel mai frecvent ca lipsă de speranță și disperare și și-a dovedit utilitatea ca predictor al apariției tumorilor maligne, așa cum indică studiile realizate de Schmale & Iker, 1966 și Spence, 1979.

LeShan a fost cel care a studiat cel mai profund mecanismul emoțional și cognitiv specific istoriei de viață în cazul persoanelor diagnosticate cu cancer în urma experienței acumulate drept consecință a interacțiunii și intervenției directe în cazul a 500 de persoane bolnave de cancer. El arată că în primii 7 ani de viață, unul dintre rolurile esențiale ale părinților ( și al figurilor parentale ), dar și ale persoanelor din imediata vecinătate a copilului, este să ofere modele de comportament, de atitudini față de lume și de viață, inclusiv modele de relaționare socială. La bolnavii de cancer însușirea corectă a unor modele benefice și eficiente a fost afectată de un eveniment traumatizant cum ar fi dispariția unuia dintre părinți ( prin moarte sau separare ) sau a unei alte persoane apropiate de care copilul era foarte atașat emoțional. Din această experiență copilul a rămas cu impresia că implicarea emoțională aduce doar durere și suferință și că însingurarea îl poate proteja de acea suferință emoțională atunci ( dar se poate reactiva oricând ). De multe ori, acestor stări li se asociază sentimentul de vinovăție, de auto-condamnare și sentimentul eșecului. Kirkeggaard numea aceasta „disperarea de a fi tu însuți”. Pentru a fi acceptat (și implicit pentru a-i fi și lui mai ușor să se accepte), el alege și decide să se comporte ca o persoană pe care ceilalți o consideră ca fiind foarte bună, decentă, cuminte, la locul ei, întrucât nu deranjează pe nimeni, nu își apără punctul de vedere, nu își exprimă nemulțumirile. Pe parcursul vieții, i se oferă totuși ocazii de a stabili relații emoționale și adolescentul sau tânărul adult vede acest aspect ca fiind șansa de a pune capăt sentimentului de singurătate pe care îl resimte. După numeroase tatonări, reușește să se implice într-o relație.Sentimentul constant de singurătate, neputință, gol și eșec dispare și persoana își găsește un nou sens în viață. Poate fi o relație de iubire, poate fi activitatea profesională sau creșterea unui copil. Va putea duce astfel o experiență plină de sens ca soț sau soție, ca mamă sau tată, ca un bun angajat.Dar problema profundă există, rămâne activă și nerezolvată în continuare.Persoana nu este capabilă să-și recunoască propriile nevoi, deși atunci când este vorba de cauza pe care o susține, devine cea mai înfocată luptătoare. Totul se petrece astfel până în momentul în care rolul în care se implică cu atâta fervoare ( și este singurul aspect în care se comportă așa) îi este luat: fie se pensionează, fie copiii cresc și pleacă pentru a-și întemeia propria familie, fie soțul sau soția dispar. Reacția imediată a persoanei este că simte că totul s-a năruit, că sensul vieții sale a dispărut și se simte invadată de același sentiment de gol, de neputință, de eșec. Vechiul gând că este ceva neregulă cu ea, ceva care o face să se considere de neacceptat de către ceilalți reapare, parcă și mai intens, iar în perioada următoare nu întârzie să se manifeste primele simptome ale cancerului (LeShan 1966). După LeShan, cancerul nu este altceva decât fuga de propria viață, într-o lume considerată ostilă, neprimitoare, generatoare de neîmplinire și nefericire.

Bahnson a pornit de la propria experientă clinică (Bahnson,1967, 1969, 1971) și a stabilit un tablou asemănător. În perioada copilăriei, bolnavii de cancer au experimentat dezamăgiri frecvente, pierderi, disperare în relația cu părinții, care a fost caracterizată de dependență, conflicte și insatisfacție, mai ales în relația cu mama. Ca adolescenți,separarea de părinți a fost dureroasă și percepută ca o privare majoră împotriva căreia ei s-au luptat,cautând să o compenseze prin stabilirea unei relații emoționale cu o altă persoană sau prin investirea energiei în substitute cum ar fi munca sau creația. Acest aspect este deseori greu de realizat, întrucât sunt neîncrezători și percep lumea ca fiindu-le ostilă. Dacă însă o relație stabilită cu atâtea precauții se destramă, vechea disperare a copilului neajutorat reapare, obligând încă o dată persoana să facă față unui mediu perceput ca ostil, incapabil să o accepte.Aici se adaugă însingurarea și convingerea că nu poate primi ajutorul sau căldura celorlalți. Toate încercările de a menține o relație cu o realitate percepută ca intolerantă, care nu îi poate oferi mulțumirea și acceptarea de care are atât de multă nevoie, îi par atunci fără sens.

Booth a studiat natura obiectului emoțional pentru pacienții diagnosticați cu cancer în comparație cu cei diagnosticați cu tuberculoză. Concluzia a fost că persoanele bolnave de cancer sunt caracterizate de nevoia de a deține controlul asupra obiectului emoțional. Ele se luptă pentru a avea controlul asupra obiectului emoțional , dar tocmai acest fapt îi face dependenți de acel obiect, apărând astfel o rigiditate pronunțată și imposibilitatea de a înlocui obiectele emoționale pierdute (Both, 1969).

 Extinzând aceste concluzii la dimensiunea spirituală, se poate spune că o persoană care ajunge să se îmbolnăvească de cancer uită sau nu mai știe care este scopul vieții sale, se atașează de aspecte efemere, pe care le consideră centru existenței sale, nu iubește la modul autentic, ci dăruiește doar pentru a obține acceptarea, aprecierea și iubirea celorlalți, iar acestea îi sunt luate tocmai pentru a o determina să se întoarcă, în inima sa, la căutarea autentică și plină de entuziasm a lui Dumnezeu, care este atât de prezent în universul ei lăuntric și în fiecare aspect al vieții sale.