Atunci când sufletul plânge după Dumnezeu și Îl roagă neîncetat, Domnul îi deschide atât de multe uși „doar, doar” o alege una prin care să pășească… o cale spirituală autentică ne apropie de Dumnezeu, tot ea oferă șansa să-ți întâlnești Maestrul, alături de care să intri mult mai ușor în comuniune cu Sursa Primordială.

În zilele noastre, toți cei care simt dorul de Dumnezeu o fac din prea mare suferință, de boală, lipsuri, decepții sau dezorientare însă un lucru este cert… un om al cărui suflet simte nevoia de îndumnezeire, își va găsi Maestrul potrivit ( fie că sunt lecțiile vieții sau chiar un Ghid Spiritual autentic ). De cele mai multe ori am căutat în exterior răspunsurile la toate problemele mele că erau poate de ordin material, moral, spiritual, i-am considerat pe toți ceilalți vinovați de ele. Am avut însă certitudinea că lumea este mult mai mult decât ceea ce m-au învățat la școală, decât cea ce-mi povesteau bunicii sau părinții. Aceștia expuneau o lume grea pentru care e nevoie să te pregătești intens, să fii dur și cu lecțiile învățate și în momentul de bine să te întrebi “oare chiar îl merit”? Nici ei nu au avut parte de altă soartă sau educație, au fost obligați să creadă și să înțeleagă așa cum au putut că acest Dumnezeu este undeva acolo Sus și cu greu poți ajunge la El. În fapt erau atât de aproape de El însă departe pentru ei… departe de sufletul lor, mult prea împovărați cu “greul” vieții. Am impresia că erau ca niște biete suflete robotizate și îndoctrinate mai degrabă, că există practic doi Dumnezei, unul bun și altul rău…și doar cei asa ziși sfinți Îl pot atinge. Doamne, ce infern se poate naște doar din aceste gânduri. Cum ne mințim că Îl găsim pe Dumnezeu doar în biserici sau temple, în locuri sfinte și cum automat negăm prezența Lui de pretutindeni…. Da! Dumnezeu se află în fiece fir de iarbă, în fiecare floare, piatră, vietate, la orice te-ai putea gândi în acest moment, El se află deja acolo. Asta demonstrează că deja exista în noi și e necesar doar să Îl accesăm. Copilăria mi-a fost marcată de acest Dumnezeu de Sus care când și când își putea îndrepta atenția asupra mea…eram atât de convinsă că mereu trebuie să mă descurc singură încât nici nu știam să cer ajutorul (nici măcar părinților sau chiar Lui Dumnezeu ). Toate au dus la un mare gol în suflet, o lipsă a dorinței și a bucuriei de a fi. Evenimentele erau pentru că trebuiau să fie, din conștiința colectivă : o școală, un soț, o familie , o casă, un copil, un job bun, vacanțe etc…dar fără fond, tratau doar rana la suprafață, superficial și fără leac pentru că ea era mult prea adâncă să fie atât de ușor vindecată. Duceam nu doar povara mea ci și a celor dragi, m-am maturizat forțat ca ei să nu mai sufere ( credeam că pot face asta ), le ofeream ajutorul meu și urmăream să-mi fac cât mai puțin simțită prezența doar să nu creez o problemă în plus. Știu, eram copil, veți gândi și pe bună dreptate….dar totuși o făceam, simțeam nevoia să îi ajut. Însă acest timp petrecut fără să pompez fericire în inima mea a reușit să sece din puținul avut și să stafidească fiecare colțișor al ei, nemaiputând după să circule un gram de iubire…am devenit copilul matur ce putea trece prin tot și toate, ce era în slujba tuturor și fără frică de cei din jur…răspunsul meu era atacul, doar asta am învățat că lumea este dură și că nu e bine să te deschizi. Am mimat fericirea, jucam atât de multe roluri ( de iubită, de soție, de angajată perfectă…) și toate fără Dumnezeu în ele. Cred că avem nevoie de întuneric pentru a descoperi lumina și la fel de suferință pentru a descoperi fericirea, însă singurii responsabili pentru asta suntem doar noi ( nu Dumnezeu sau ceilalți). Ce de lupte ducea sufletul meu aflat în suferință, striga din răsputeri : “tu nu ești așa! Ești iubire, nu te mai comporta așa…caută-mă să te poți cunoaște mai bine!” dar eram mult prea închisă pentru a auzi șoaptele lui. Reușeam totuși să simt că ceva nu se potrivește și că prin ființa mea se manifestau doua personalități diferite, faptul că nu le identificam atunci mă făcea să trăiesc haotic și să fac alegeri care nu mi se potriveau. Sunt alegerile noastre de la care învățăm, ne șlefuiesc până când suntem hotărâți să evoluăm. Toate au un preț și vin să ne trezească, altfel în prea mult bine nu am evolua și nu L-am căuta pe Dumnezeu în sufletele noastre. Pe acest drum, Dumnezeu mi-a fost mereu alături, prezent în orice ființă întâlnită și acțiune a mea, a avut răbdarea necesară și mi-a iertat de fiecare dată greșelile făcute, doar El mi-a oferit iubirea necondiționată și șansa de a mă vindeca.Vindecarea pentru mine a însemnat și înseamnă regăsirea lui Dumnezeu, trăirea intensă a stării de iubire pură, profundă și fără de obiect. O iubire ce te eliberează din lanțurile atașamentelor și umple fiecare colțișor și celulă a ființei tale cu o fericire paradisiacă.

Și uite cum ușor ușor acel Dumnezeu de Sus a devenit Dumnezeul meu interior ( scânteia divină ), ce nu mai separă trupul de suflet și iubirea de oameni.