În seara aceea coboram scările blocului pentru a ajunge la un eveniment. Vremea era frumoasă cu toată zăpada așternută în București dar frigul te ținea departe de a petrece mult timp afară. Însă pacea de după viscolul avut îți tăia respirația și-ți oprea gândurile de orice fel.

La fel a fost și când am privit pe geamul mic al scărilor de bloc acest cuplu sublim.

M-a înduioșat, însă nu aveam mult timp la dispoziție să-i privesc pe săturate, așa că am decis să-mi scot telefonul și să imortalizez momentul.

Pentru că imediat ce am urcat în taxi, am revenit la cu totul alte preocupări, abia după un timp, cred că după 2 zile, îmi revenea în sfera conștiinței mele imaginea celor doi guguștiuci. Asta pentru că se cerea transpusă în cuvinte fix de Dragobete. 

Și m-am gândit așa: “Ce a trezit oare în mine această imagine? Ce se ascunde în spatele necesității ca eu să remarc acest moment? Poate dacă aș fi privit un singur guguștiuc pe vremea respectivă ar fi trezit doar compasiunea? 

După un timp, am conștientizat că momentul surprins emana o stare de iubire, cei doi erau foarte bine împreună. Însăși prezența, grija, afecțiunea și iubirea ce și-o purtau unul celuilalt îi ținea în viață. 

Mai simt o stare de întreg, de abandon care vin să susțină și să “învie” sufletul.

Pentru că însăși Iubirea ne susține și ne dă viață, un astfel de mic exemplu al acestor guguștiuci ne învață mai multe decât am citi poate dintr-o întreagă bibliotecă.

Ce frumos! Și ce încântare să pot “vedea” cu sufletul aceste mesaje de la Dumnezeu. 

Mulțumesc ♥️

P.S. Voi ce simțiți când vă raportați la această imagine ?